Real sau imaginar

Dacă ar fi să creezi un catalog de irealități, în care să consemnezi fiecare aspect, gând, sentiment, imagine aparent ireală cu care te confrunți, câte intrări ar avea?

Uneori uit cât de diversă și cât de detaliată este lumea în care trăiesc. În care trăim. Noi, oamenii, noi – eu și cu tine, cel care citești. Eu și cu mine cel care citesc. Sunt atât de multe detalii care par neverosimile. Sunt atâtea cuvinte care se ascund în iureșul gândurilor și care nu se ivesc decât când cine-știe ce circumstanțe excepționale pentru mine, de-a dreptul fără excepție în cascada de probabilități, schimbări de stări și modele matematice ale realității înconjurătoare și interne se petrec, fără doar și poate, lângă mine. Și lângă tine, cititorule.

De fiecare dată sunt surprins de reprizele de conștiință pe care le aduc aceste detalii menționate anterior. De șuturile de evocări ale unor trăiri care au avut loc acum 5 secunde. Acum 10 secunde. Acum 15 secunde, și de care parcă mă desparte o eternitate. O eternitate ca de între mine și persoana pe care o iubesc. Persoanele pe care le iubesc. Trecutul pe care nu îl pot recupera și care crește cu fiecare moment. Mereu mă tulbură și parcă propulsează într-un vuiet neîncetat senzația asta cum că eu de acum am fost eu și acum câteva secunde. Cum că eu de acum care ascult un playlist făcut pe trenul București-Cluj via Craiova sunt tot eu cel care l-a făcut atunci. Cum că eu de acum care stau în pat scriind la laptop sunt tot eu cel care acum 10 minute (sau acum 3 melodii, sau acum câteva sute de metri) pedala pe o șoșea și a văzut o babă care scornea pământul pe întuneric. O pisică frumoasă care mergea în zig-zag pe strada goală. Un cer înstelat acoperit de câțiva nori. Un gând scânteind către Râșnov. Altul către Cluj. Altul către C7.

Toate aceste trăiri sunt detalii. Detaliile mele. Detaliile pe care de multe ori le trec cu vederea. Poate aceași categorie de detalii cotidiene

Un miros inconfundabil de canalizare, venind dinspre o fântână. Frigul simțit prin două bluze. Încă o pisică, oranj, gata de fugă. O groapă erodată de ploaie și de mașini. Trotuarul din fața porții fără melcul care călătorea ieri seară pe el. Un lighean aruncat aiurea în garaj

consemnate de Cehov, un scriitor cu renume în privința schițelor (short stories). Detalii care se pierd în râul de emoții și de gânduri care curge neîncetat pe apa timpului, odată cu mine, același eu care acum câteva minute a început să scrie acest articol. Același eu care naviga prin oraș pe bicicletă acum câteva minute, în noapte. Același eu pe care l-a lovit deodată conștiința vieții i-mediate prin care trec. Prin care trecem. Noi.

În asemenea momente mă îndoiesc de verosimilitatea așa-zisului real înconjurător și imaginar intern. Mă îndoiesc că există o barieră palpabilă între cele două. Mă îndoiesc că gândurile mele, sentimentele mele, fricile mele sunt etanșate în interiorul meu și nu afectează pe nimeni. Mă îndoiesc că țesătura de evenimente care mă înfășoară zilnic este invincibilă și imuabilă. Mă îndoiesc că universul este crud, rece, distant și ostil. Mă îndoiesc că pragmatismul este o soluție pentru succes și fericire. Iar dacă este, nici succesul nici fericirea nu-și merită prețul. Și în cele din urmă cererea și oferta vor ajunge la alt punct de echilibru. În care să nu fie nevoie să vinzi vise pentru minciuna libertății ori pentru minciuna puterii.

Este miraculos să trăiești. Să sufli aer. Să miroși. Să atingi. Să strângi în brațe. Să plângi. Să simți. Dacă vei trăi cu o conștiință surescitată (natural, artificial, nu contează), va părea ireal.

Povești de dragoste – Active și investiții

Într-o sindrofie la un prieten acasă, mi-am mărturisit zilele astea slăbiciunea față de poveștile de dragoste.

Mi-am dat seama recent că le ador, și că mă captivează chiar și intrigile de tip telenovelă. Asta după ce am stat o noapte întreagă să citesc o manga. Vorbind cu prietenii despre asta, am constatat că cineva avea (aparent) o părere diametral opusă față de a mea, pe care și-a expus-o pe blogul personal acum câțiva ani. Titlul articolului respectiv este Marketing sentimental. Articolul meu va fi o expunere a ceea ce simt față de această temă. Inițial am zis că pun și niște întrebări autorului, dar am văzut că n-am ce să întreb.

Bun. Întâi, manga de care vorbeam. Manga respectivă se numește Nozoki Ana. Nu o recomand celor sub 18 ani, deoarece e plină de pornografie. Ea aparține și subgenului Ecchi, și se aproaprie vertiginos de a fi hentai. ( deși ambele conțin scene sexuale, cele din ecchi sunt mai puțin explicite și au un rol secundar față de poveste, iar cele din hentai au rol principal). Înainte să o citesc, aș fi zis ca e hentai, nu ecchi.

În manga sunt prezentate aventurile amoroase și sexuale ale unui student care urmează facultatea de arte și design, și care descoperă o crăpătură în peretele garsonierei sale, prin care poate vedea ce face vecinul. Ca un cetățean cu simț civic, se duce să-i spună vecinului de crăpătură. Ca în orice manga de genul ăsta, vecinul e de fapt vecina. Când intră în camera ei, se împiedică de ceva, cade peste vecină într-o poziție erotică, iar vecina, perspicace și pregătită, îi face poză din poziția respectivă și începe să îl șantajezecu poza. Ea îl obligă să participe la un joc erotic în care amândoi au voie în anumite zile din săptămână să se uite unul la altul prin crăpătura din perete. Vecina îi spune că ”peeping” este activitatea ei favorită deoarece îi arată pe ceilalți așa cum sunt cu adevărat, fiindcă nu se știu observați și nu își pot purta masca socială. Ironia e că în acest caz, băiatul se știa observat, dar trebuia să încerce să se comporte normal, ca să nu fie dat în vileag de vecina diabolică.

Băiatul se oftică, se enervează, comentează, încearcă să scape, nu vrea să participe la joc, dar își dă seama că n-are de ales. Între timp, fata îl chinuie, fiind indecentă cum poate mai bine, știindu-se observată. (scriind toate astea, îmi dau seama ce ridicolă e premisa pentru mine ca român, dar și ce firească ar fi în Japonia). Ulterior, tipul își găsește o prietenă, fac sex în camera lui, vecina îl spionează cu bucurie, și între vecin și vecină se formează un soi de prietenie… aparte. Aceasta crește pe măsură ce trece vremea, și își dau seama ulterior cât de mult sunt legați datorită crăpăturii din perete, constatând că legătura formată nu poate exista decât între ei doi. În cele din urmă se îndrăgostesc unul de altul, și povestea are un final fericit.  Din punctul ăsta pot începe să-mi expun ideile pe tema din titlu. (da, introducerea a fost lungă).

Ceea ce s-ar numi ”dragoste” în societate, (”love” în engleză) include în mod inerent și sex (repet – în și pentru societate). Eu cred că există două categorii mari, două direcții pe care le poate lua o producție audio-vizuală pe tema asta. Prima direcție este povestea clasică de dragoste între el și ea, în diverse contexte, numită generic soap opera, sau telenovelă (deși la noi termenul e mai specific decât i-ar spune numele). A doua direcție este cea eminamente sexuală, în care dragostea este cel mult un pretext (uneori lipsind cu desăvârșire) pentru pornografie. Dintre cele două, sunt sigur că pornografia câștigă mai bine, mai mult și mai repede decât poveștile de dragoste. Dar în occident, tendința este de a o consuma pe ascuns. În orient, oamenii sunt mai relaxați, și au fost publicate chiar și manuale de dragoste (acum multă vreme, ce-i drept).

Cele care apar de obicei la televizor sunt super platonice, cu foarte multe elemente de tandrețe, și cu un element sexual mai puțin pronunțat. Sunt și mai puține cele care au încadrat sex cu scopul de a dezvălui și acest aspect al poveștii (considerat tabu), și nu cu scopul de a câștiga audiență. Audiență care, după cum spune și autorul de pe Viva la Vida, este căutată nu doar de către producători. Ci și de către majoritatea utilizatorilor și consumatorilor de facebook, ori alte social-media apps.

Cu privire la acest concept al audienței, în articolul Marketing sentimental este expusă o analiză mișto, care pune-n balanța ideea de dragoste, și prostituția ei pe internet. Și sunt de acord în foarte mare parte cu ceea ce spune. Lumea se prostituează cât de mult poate cu pseudo-dragostea prezentă peste tot – de la reclame coca-cola la adolescenți pe snap-chat. Deși aproape niciodată nu se depășește linia fină dintre pornografie și poveste de dragoste. Decât în rețelele sociale dedicate special acestui scop. Ca o paranteză, sunt sigur că există câte un echivalent porno pentru rețele de genul facebook, instagram, youtube etc.

Povestea asta, din Nozoki Ana, e împăunată cu așa de multe cadre sexuale, încât ai putea efectiv să omiți faptul că prezintă diverse aspecte ale iubirii, uneori chiar într-un mod simbolic. Și să o privești ca pe o operă pornografică. Însă observând prezența acestor simboluri, și a talentului desenatorului pentru expresii faciale și perspective, am constatat cu surprindere că în manga nu e vorba despre sex! Ci e vorba despre sentimente, despre identitate, despre raportarea la persoana iubită, despre alegeri și consecințe. Și dintr-o dată, scenele sexuale au devenit neimportante. Au devenit un simplu mijloc prin care personajele își manifestă persoana și dragostea. Sexul a scăpat din lanțul care îl clasifică drept un lucru de nefăcut și care trezește indignare oricărui cetățean respectabil. A devenit un act firesc. Nu chiar ca spălatul pe mâini. Dar cam pe-acolo.

Și văzându-mă cum depășeșc cu non-șalanță pornografia pentru a vedea cum evoluează povestea de dragoste, și odată cu ea personajele, am constatat că îmi plac mai mult poveștile de dragoste. Aș zice chiar că pun botul. Dacă e bine scrisă și potrivită cu contextul, o urmăresc cu plăcere și entuziasm, și simt și mă bucur împreună cu personajele. Acum, lăsându-i deoparte pe cei care se îndoapă cu reacții și care cumpără atenție, căci ei nu au o poveste de dragoste (care implică și un anumit grad de discreție), eu cred că e firesc și frumos ca sufletul să îți rezoneze cu un film sau personaj din genul ăsta.

E mișto să te lași cuprins de starea pe care o crează. Iar cei care simt starea, de obicei sunt tăcuți, nu melodramatici. Melodrama e pentru ceilalți, care vor audiență. Iar după ce o obțin, o aruncă în hăul din interiorul lor și nu le folosește la nimic. Sensibilitatea și empatia cu o poveste de dragoste cred că e pentru cei care vor să investească. În lume, în sine, în alții, într-o pasiune sau chiar în iubire.

Da, sunt de acord că melodrama, care nu poate fi decât ieftină, e un kitsch rușinos. Însă o poveste de dragoste bine închegată nu e de lepădat. Iar acestea știu să se ascundă. Unele în cărți istorice, altele în filme de prin anii 90, și se pare că unele chiar și în mangauri hentai.

Pentru puțin timp, am avut nenorocul să lucrez la un spital de psihiatrie. Am ajuns acolo printr-un artificiu al sorții, printr-o recomandare de la un prieten bun. Eram în nevoi. Motiv pentru care eram gata să accept orice îmi aruncă soarta. Am căutat să lucrez ca ospătar, ca bucătar, spălător de vase, gardian, spălător de podele… orice. Însă nu am găsit. Când deodată, un amic de-al meu îmi găsește postul acesta. Eram cumva calificat, datorită licenței proaspete în medicină și experienței cu oamenii..

Experiența cu oamenii nu e ceva cu care mă laud. Nu am vrut niciodată să o am. Încă nu vreau să o am. Aș vrea, dacă pot, să o șterg din mintea mea, din inima mea, din toată ființa mea! Să nu fi știut niciodată toate lucrurile pe care le-am aflat! Să uit, să uit cu tot ceea ce sunt, să uit cu ochii, cu pielea, cu urechile, cu mintea, oooo, mai ales cu mintea.

Dar nu voi uita. Nu am uitat. Prima noapte din spital a fost experiența dominantă și reprezentativă pentru.. cred că pentru toată viața mea. Eram gata să mă duc să mă culc. După o primă zi introductivă, în care am fost plimbat într-o parte și în alta pe culoare, ca pe un exponat în fața gloatei de nebuni, și introdus lor drept noul îngrijitor. După o zi în care am văzut cum nebunia poate fi un văl care aduce mai multă fericire decât conștientizarea fiecărei secunde care îți seceră trupul. Ignoranța nemiloasă, care se dovedește mai puțin nocivă decât cotidianul umplut de spleen, de nimic.

Nu am ajuns până în camera mea. Pe culoar, m-a oprit unul dintre patronii mei, un nebun îmbrăcat într-o cămășă de forță. Nu i-am văzut chipul în întuneric. Părea că avea ceva ce îi acoperea capul. Un veșmânt negru, care să îi acopere toată trăsăturile care îl asemănau cu semenii săi. Constituția robustă i se ghicea prin cămașa albă, legată cu câteva curele la spate și pantalonii, suprinzător, negri. Stătea în mijlocul culoarului întunecat. Nu observasem că era întuneric, dar i-am simțit prezența în jurul meu. Mă simțeam încolțit.

Nu s-a apropriat de mine, ci a continuat să mă privească. M-am oprit din mers, m-am uitat împrejur, însă cuprins de o negură inexplicabilă, nu am fost în stare nici să vorbesc, nici să merg mai departe. M-am oprit hipnotizat, și m-am uitat la el ca la o stihie. Și atunci i-am văzut rânjetul în întuneric. Cu o mișcare domolă, și-a lepădat cămașa de forță, și a dat la iveală un sacou de aceeași nuanță cu pantalonii. În acel moment, știam că visez. Că am adormit pe undeva. Așteptam să mă trezesc. Adevărul este că încă aștept să mă trezesc. Însă coșmarele, deși durează câteva minute, par o eternitate în mintea visătorului.
Atunci a început să îmi povestească, fără nici un fel de introducere, despre tăria sufletului uman. Nu voi uita niciodată cuvintele sale. Nu am cum. E ca și cum mi le-a tatuat pe retină, mă vor bântui până în adâncuri, sper să scap de ele odată cu mult-așteptata trezire…

„Sufletul uman e construit din niște fire indestructibile… Nu <aproape> sau <poate> indestructibile. Cu certitudine indestructibile. Precum pânza de păianjen. Atât de firavă la prima vedere, dar cu o tensiune interioară surprinzătoare. Un om poate fi distrus, dar niciodată învins. Cei care sunt învinși, se lasă învinși. E o alegere. Vor să fie învinși. Vor să renunțe. Dar dacă pentru un moment ar renunța la ceea ce vor, la alegeri, la pretenții… ar descoperi ceva înfricoșător. Ceva titanic în interiorul lor. O putere de nestăvilit, care din când în când își arată colții, și mușcă din viața lor, pentru câteva secunde. Se arată de obicei în cazuri, așa zise, extreme. Pe culmea prăpastiei. În fața unui incendiu. O mamă care să își scoată copilul de sub mașină. Un tată a cărui copil a fost masacrat în fața lui. Un trădător torturat. Un soț trăind cu o adulteră și cu amanții ei. O prostituată. Toate acestea arată cât de mult poate duce un suflet. Limite? Ficțiune. Crize psihologice? Opțiuni. A omorât-o din gelozie? Pretext. S-a sinucis? Pretext. Lașitatea în sine e o ficțiune. Același laș s-ar putea găsi într-o zi omorând cu cruzime din vindicație. Am văzut mulți lași. Mulți fricoși. Care și-au depășit condiția, sau care și-au trăit-o până la capăt. Cu consecvența unui pendul! Aceași servilitudine, aceași falsă smerenie! Aceași povară purtată zi de zi, oră de oră. Să nu-mi spună mie cineva că oamenii aceștia n-au putere. Atâta umilință, pe umerii unui oarecare civil, ar provoca revoltă, ură, război. Omul e indestructibil. Poate trăi fără mâini și fără picioare. Poate trăi fără să se miște. Poate, și vrea să trăiască, și când e închis în spatele orbirii, muțeniei și surzeniei. Poate înfrânge orice obstacol. Orice durere. Orice suferință. Orice pierdere. E ca un colos care strivește orice îi iese în cale, cu aceeași ignoranță cu care își cară Atlas globul. Așa că te întreb pe tine, vierme, ce este acesta? Blestem sau binecuvântare? Nu că te bucuri că ești muritor? Imaginează-ți, pentru o secundă, să fi fost nemuritor! Să te fi bucurat de acest… dar, pentru eternitate! Să vezi tot în jurul tău putrezind, murind, descompunându-se, numai tu să fii mereu proaspăt în minte și în carne. Să fii la căpătâiul fiecărui cunoscut când își dă sufletul. Să trăiești să îți îngropi soția, copii, nepoții și nepoții nepoților! Să vezi catastrofele din jurul tău și să știi că vei trece peste fiecare dintre ele. Să nu fie cuțit destul de ascuțit pentru grumajul tău, glonte destul de lung pentru inima ta, ocean destul de adânc pentru plămânii tăi! HA! Nu uita cuvintele pe care ți le-a dăruit un biet nebun, fragment al imaginației tale. Primește acest dar acum, până nu e prea târziu. Cunoaște ce ești, până nu uiți. Și ce-o să te mai bucuri, știind toate lucrurile astea.”

Parcă nu respirasem, cât a vorbit. Parcă nu trecuse o secundă. Mă regăsesc în fața unei oglinzi, cu robinetul curgând în fața mea, cu lumina aprinsă în spatele meu. Înfiorat, îmi spăl fața și îmi privesc cu atenție reflexia, așteptându-mă să revăd apariția înveșmântată. Nu se întâmplase nimic. A fost prima și ultima dată când am dat cu ochii peste acea creatură întunecată.

Dar nu am uitat. Nu am uitat niciun cuvânt din ce mi-a zis… sau din ce mi-am zis… Am vrut să uit. Îmi doresc din toată inima să uit. Dar degeaba. Fiecare om pe care îl întâlnesc îmi amintește de acea noapte. Fiecare privire îmi amintește de tăria despre care vorbea. Despre fortuitatea condiției muritoare. Ironia este că e un chin pe care îl pot duce.

Pagină de jurnal #2

Titlul induce puțin în eroare. Mă gândeam zilele astea ca astea nu sunt chiar pagini de jurnal. Sunt complet conștient ca vor fi oameni care citesc ce scriu aici, motiv pentru care nu va fi un jurnal în sensul propriu al cuvântului, fiindcă îi lipsește un element esențial – intimitatea. Nu ești intim când postezi ceva pe internet. Și am tot timpul în minte impresia vie ca există spectatori la ceea ce scriu. Lucru care poate fi fals. Dar chiar și așa, starea se modifica substanțial, deoarece în loc sa scriu ce aș vrea să scriu, cum aș vrea să scriu, ajung să scriu cu un fel de destinație în minte. Iar chestia asta mă face să nu mai scriu pe blog, pentru că nu vreau să am destinații. Așa că deocamdată, voi renunța la teatrul acesta cu jurnalul, și poate voi mai posta alte scrieri. Practic, îmi mut activitatea de pe net, pe calculator. (as if era foarte multă… mă rog)

Pagină de jurnal #1

De fiecare dată când încep sa scriu, ma gândesc – oare cine va mai citi ce scriu eu acum? Ce se întâmplă daca nu îmi va place ce scriu? E ok, pot oricând sa rup foaia… dar dacă recitesc și îmi va place? Atunci ce fac? Dacă va veni un moment în viața mea când vreau sa recitesc ce scriam în perioada x? Și tot așa.

Până la urmă, astea sunt niște gânduri ridicole, izvorâte din importanța pe care mi-o acord uneori. Dar și din ființa mea. Cu siguranța există o parte în mine care dă naștere genului ăsta de manifestare, parte de care nu sunt mândru, dar care, până când mă schimb, va coexista cu mine. Nu e ca și cum suntem prieteni la cataramă, ar fi și ciudat sa fiu eu însumi prieten cu mine însumi. Nu cred că termenul de ”prieten” are și accepțiunea asta. Însă, datorita naturii umane, sunt nevoit ca, măcar pe moment, sa coabitez și cu latura asta a mea.

E interesantă chestia asta. Ar fi mai multe moduri de conștiință asupra sinelui. Te poți vedea ca pe un tot unitar, condiții în care nu se pune problema defragmentării în calități și defecte, ci ești, pur și simplu. Ființezi. Sau poți sa te vezi în mod constant ca pe o mulțime de elemente mai mult sau mai puțin disparate, neomogene, distincte, însă în același timp interconectate. Din câte îmi dau seama, nivelul superior de conștiință este tocmai cel al ființării depline. La care vom ajunge la un moment dat. Și am și ajuns, depinde de ce ești și de cum privești.

Și este ideal să ai ochiul ăsta deschis când vorbești cu un om. Să îl vezi pe deplin, ca sa îl cunoști în deplinătatea lui și ca să îl iubești pentru ce este, nu pentru cum este (frumos, deștept, răchitor etc.). Însă cred că nu poți vedea în felul ăsta dacă nu știi să vezi așa. Și na, o dovadă că vezi ar fi tocmai faptul că te vezi. Pe deplin. Diferență mare între orbi și văzători. Și chestia asta se vede.

Gânduri

#1
Acum ceva vreme mă tot gândeam la cele trei engrame principale: nu știu, nu pot, nu vreau. Și la combinațiile dintre ele. M-am tot gândit la ce îi poți spune unui om care s-a blocat la vreunul din nivele. Cumva, toate au soluții aparent simple, dar in același timp grele. Ține de perspectivă. ”Nu știu”, de exemplu. Se leagă foarte ușor de ”nu pot” – sub forma ”nu pot ști”. Și îl ascund mai ușor pe ”nu vreau” – și deja nu mai ai de-a face doar cu nu știu, ci cu toate trei odată, combinate. De aici și aparența facilului.
Din nefericire, e o ipoteză idealistă să existe doar engrama ”nu știu”. Pot, vreau, dar nu știu. Dacă aș ști, aș încerca și aș reuși.
Soluția? Ce nu știu? De ce nu știu? cum nu știu? Ce – esența, natura neștiinței. De ce – cauza, motivul dar și scopul. Cum – manifestare efectivă, punctuală, a neștiinței: domeniu, ramura, posibile blocaje, obstacole etc. Observ că de la cum nu știu se poate aluneca înspre pot, deoarece începi sa analizezi posibilități. S-ar putea sa existe și niște soluții așa-zise concrete. Dar depind foarte mult de mindframeul în care se afla cel cu engrama.

#2
Mna, toate chestiile la care m-am gândit sunt ipotetice în totalitate. Nu aș putea zice că funcționează în caz concret. Pentru că nu ar avea cum. Omul e plin de surprize, iar ”nu știu, nu pot, nu vreau” sunt simple guidelines cu care se ajunge la identificarea naturii unei anumite engrame, și în nici un caz la rezolvarea ei. Așa că nu prea are rost să fac o întreagă teorie lipsită de conținut asupra metodei. Trebui urmărit omul. Eu încerc o abordare didactică și nu va funcționa.
Și în plus, esența celor 3 engrama se află tocmai în interacțiunea dintre ele. Odată găsite conexiunile dintre ele, cred că există șansa de a fi descâlcite.
În cele din urmă, contează foarte mult cum îi spui omului. Contează să vorbești adevărul. Contează mai ales poziția ta față de adevăr, fiindcă nu trebuie sa îi porți lui de grijă, că poate nu îl va recunoaște lumea atunci când îl spui. Odată ce îl deții, își va purta el singur de grijă. Problema ar fi să poți să te porți tu, ca și om, înțelept fața de adevăr. Fiindcă e o încercare de altă natură, care nu ține de cuvinte, și nu ține nici de fapte.
E o atitudine specifică, plină de smerenie. Smerenie curată, adevărată – anume acceptarea a ceea ce ești tu în tine.

#3
Zic smerenie curată pentru că există așa-zisa smerenie pervertită. Care de fapt nici nu mai este smerenie, ci e un fals. Cred că smerenia reală este o atitudine care concordează cu adevărul, dreaptă, prin care omul surprinde realitatea, și prin care adevărul însuși iese la suprafață. Smerenia e o virtute, o podoabă sufletească. Se vede în privire, și e plină de demnitate. Demnitatea de a fi ceea ce ești, și de a nu te preface că ești mai mult, sau mai puțin. Smerenia e și în cuget. E capacitatea de a cuprinde cu mintea ce ți se cuvine și ce îți permiți să faci. Smerenia e o calitate a inimii curate. E o comoară care niciodată nu piere, care nu ruginește. Smerenia e un dar divin. Ea este acordată prin grația lui Dumnezeu. Și vine prin Duhul. E ca o apă care spală ochii și urechile. Smerenia lucrează împreună cu adevărul și aduc curățenie în om. Smerenia se vede și în dragoste, în modul ei de a crește necontenit și de a nu cere niciodată mai mult decât ești dispus să dai. să faci. să fii. Smerenia naște cumpătare, pace. Smerenia spală egoul.

O zi din viaţa unei Memorii

Problema cu viaţa unei memorii nu este neaparat că are o zi plină, că trebuie să scormonească printre sinapse, că trebuie să aducă în faţa minţii scurte a celui pe care-l inhabitează toate feţele, toate cuvintele, toate amintirile, toate prostiile pe care le vrea. Problema este că trebuie să o facă sub foarte multe chipuri.
De exemplu, odată, omul vrea ca memoria sa să aibă picioare lungi dar să se mişte foarte foarte încet, fiindcă omul nu vrea să-şi amintească cu exactitate faţa femeii iubite, ci vrea să se bucure de faptul că şi-o aminteşte, să se bucure într-un mod suav, gingaş. Dar vrea o amintire puternică, stabilă, pasionată şi pasionabilă, care să-i mângâie fiecare nerv şi să-i aducă aminte de primul sau ultimul lui sărut, vrea o amintire de lungă durată, care să ţină cât o zi de vară, dacă se poate, şi în care să se scalde. O amintire cu picioare destul de lungi, încât apa să nu-i depăşească genunchi fictivi.
Dar asta nu e totul. Acesta este, poate, un exemplu pueril de amintire, pe care orice memorie de doi bani o poate aduce şi o poate menţine. Adevăratul chin începe când omul vrea să gândească. Chin e totuşi prea mult spus. De fapt, orice memorie se bucură pentru că trebuie să se transpună într-atâtea măşti, pe câte cere Mintea.
Mintea… mintea e ca un fel de dictator al creierului. Controlează impulsuri electrice, face management cu gânduri, prelucrează toate informaţiile care trec pe-acolo, învaţă să vorbească, învaţă să comunice, şi nu de multe ori, face ce vrea ea şi cum vrea ea cu omul. Memoria e un fel de lacheu al minţii.
Lacheu o laie, memoria e mai autonomă decât crede mintea, deoarece fără memorie, mintea ar suferi de Parkinson şi de Alzheimer la un loc, şi ar fi la fel de eficientă ca un colonel pensionat în industria maşinilor de curse.
Revenind. Memoria e un fel de lacheu al minţii. Un lacheu cu multe măşti, disimulator, eluziv.
Pentru că dacă omul doreşte să îşi amintească informaţia – atenţie! – memorată pentru un extemporal, memoria nu are voie să îşi imagineze că e la plajă, şi că se joacă polo, sau că înoată lejer pe spate. Nu. Memoria trebuie să se trnasforme într-un fel de flux energetic care transmite date cu viteza luminii, astfel încât respectivul nici să nu mai ştie cum să se scarpine la nas. Trebuie să devină un ocean ordonat şi subordonat confuziei din mintea omului. Pentru întrebarea x, memoriei trebuie să-i crească încă trei capete, ca unei Hidre cibernite, pentru ca omul să aleagă algoritmul de rezolvare mai eficient. Şi să o ţină tot aşa, până la sfârşitul extemporalului, o infinitate de secunde în care se face un talmeş balmeş, şi în care memoria învaţă să se contorsioneze cât pentru 10 Cirque du Soleil.
Pentru ca la sfârşitul extemporalului, dintr-o dată, să devină o baltă mohorâtă, depresivă. Deoarece omul e nemulţumit, se simte ca un rahat că nu a învăţat (memoria în gândul ei – gura mă-ti-i de “¤#%¤”# şi doar ţi-am zis că “¤#” însă tu ai pr21¤%”” şi tu-“#!”¤%¤”), aşa că alege să îşi recreeze în minte şi alte eşecuri, şi alte stări pline de spleen, şi să se autocondamne, şi să facă tot felul de ipoteze în legătură cu viitorul lui plin de nefericire. Şi asta o face, binenţeles, tot memoria, care poate şi să recombine experienţe dintre trecut, şi să le dea nuanţa pe care o doreşte omul. Şi tot clocoteşte, şi se tot mânjeşte, şi devine o baltă plină cu noroi, care face bule înmiesmate şi care scoate aburi negri, plin de putrezeală. Mintea, intransigentă, continuă să ordoneze ce vrea omul, că deh, doar n-o fi să spună ea ce-i bine şi ce-i rău, e o altă instanţă ascunsă pe undeva prin corp cu funcţia asta, şi bate ca nebuna, de parcă n-ar avea altă treabă.
După vreo 5 minute de dezolare, omul vede un chioşc pe stradă, şi i se face poftă de îngheţată. SPAF, memoria a devenit un sertar, cu un cufăr de lemn în interior, cu o cutie în cufăr, cu o pungă de piele în cutie, cu o plasă de Kaufland în pungă (da, era un sertar mare), şi în plasa de kaufland, vreo 40 de îngheţate(nu îngheţăţi, îngheţate) Deoarece omul nu mai are nevoie decât de o simplă sugestie, ca să uite orice stare anterioară poftei.
În alte cazuri, memoria trebuie să devină un scaun de birou, pentru ca omul să-şi amintească că se simte inconfortabil pe scaunul de lemn din amfiteatru. Altă dată, trebuie să se facă o turmă de oi, pentru că omul să se simtă ca la el acasă, între prietenii săi plini de cordialitate şi benevolenţă. Alteori, trebuie să fie ca Neo, din Matrix, pentru ca omul să îşi amintească cu exactatite cum nu este şi cum nu va fi niciodată, chiar dacă lui îi place să se vadă într-un fel sau altul. În alte cazuri, ea trebuie să devină un univers întreg, atunci când omul doarme, pentru ca să sorteze în galaxii, sisteme solare şi planete canitatea imensă de informaţie pe care omul nu o va accesa niciodată, nici măcar în vis, deoarece pe el îl interesează doar acul din carul fân, dă-l naibii de fân că ş-aşa e prea mult, mai bine ar arde.
Şi tot aşa.
Viaţa unei memorii nu e fericită. E plină de peregrinări şi de transformări. E plină de aventuri, şi de surprize. E plină de frustrări. Însă nici o memorie nu s-a plâns vreodată că ar avea prea mult de lucru. Ba din contră, toate memoriile se plâng că au prea puţin… Până şi cele bolnave, se îmbolnăvesc fiindcă nu-s folosite, nu fiindcă sunt extenuate. Memoriile zâmbesc sardonic de fiecare dată când un om spune oftând – am uitat.

Vengeance

Nu cred că până recent înţelegeam ce înseamnă răzbunare. După câteva clickuri pe net, am aflat câteva lucruri despre cuvântul ăsta. În română, el este un derivat prin prefixare – răs + bun. Acelaşi “răs” din “răscumpărare” – cumpăr din nou, sau din “răsturnare” – torn din nou, prin extensie primindu-şi sensul dinamic din prezent: s-a răsturnat autobuzul. Sau din răstălmăcire – a tălmăci din nou. Astfel, prefixul “răs”, de origine slavonică, a fost adăugat rădăcinii “bine”, de origine latină, sensul iniţial fiind “a face din nou ceva bun”, sau “a îndrepta”. De aici, şi-a pierdut sensul original, şi a rămas mai degrabă cu “a îndrepta”, sau “a face dreptate”, pentru ca mai apoi să dobândească preponderent încărcătura semantică de “a îşi face singur dreptate” sau “a echivala un rău anterior, a îndreptăţi, a întoarce la drept, la echitate”. Cutare s-a răzbunat pe Icsulescu pentru că Icsulescu l-a jignit.

În limba engleză, povestea stă altfel. Termenul echivalent este “vengeance” – a te răzbuna, cu derivate precum “avenge” – a răzbuna pe altcineva. El provine, culmea, din limba latină, de la rădăcina “vindicare”, “vindicatio” – la nominativ, care însemna a elibera(to set free) sau a obţine ceva (to claim), prin extensie fiind aplicat inclusiv asupra dreptăţii – in jure vindica(a îţi obţine dreptate). Cu aceeasi rădăcină există în limba română cuvântul “a revendica”, de unde şi numele acţiunii în revendicare. Tot aceeaşi rădăcină o are şi cuvântul vendetă.

Analizând conceptul prin prisma celor 2 limbi, şi prin prisma sensurilor diferite, cred că se pot trage următoarele concluzii: întâi, sensul curent al termenului răzbunare nu exista iniţial – oamenii nu îşi făceau singuri dreptate, ci mai degrabă îşi cereau dreptatea făcută( asta în perioada republicii în Imperiul Roman). În română, termenul însemna tocmai contrariul – a îmbuna, a face din nou bun, iar în latină, termenul se referea mai degrabă la a recupera un obiect, a reintra în posesie, a obţine ceea ce de drept, era al tău, în contextul în care exista un conflict de interese asupra ceva ce era de drept al tău. În engleză, termenul a intrat cu sensul de a îţi obţine dreptatea pierdută. În al doilea rând, se deduce nevoia societăţii de a deţine un asemenea termen în vocabularul de bază. Adică înmulţirea situaţiilor descrise de cuvântul cu pricina. Înmulţire care, cred eu, se bazează şi pe creşterea numărului de oameni, şi implicit, creşterea numărului de interese conflictuale.

Asta mă face pe mine să cred că răzbunarea, aşa cum o înţelegem noi în prezent, este în cele din urmă o pervertire a conceptului de dreptate. O umanizare a acestuia. Răzbunarea face Dreptatea mai umană, o apropie de natura noatră rea, şi o pliază pe dorinţa omului de a face rău. Astfel încât dreptatea devine un joc al echivalenţei, al compensării. Mi-ai făcut x rău, îţi întorc x rău, pentru că meriţi fiindcă şi tu mi-ai făcut rău. Deci răzbunarea, aşa cum e ea acum, are în structura ei 1, blamarea, 2, dorinţa de a cauza rău şi 3, trecerea la actul cauzării răului. Nu te-ai răzbunat dacă nu ai făcut ceva adversarului. Şi până la urmă, de esenţa răzbunării nu ţine numai actul, ci ţine mai ales dorinţa de a provoca rău, dorinţa de retribuţie.

După atâtea secole de răutate, culmea, noi am crescut cu sentimentul că merităm dreptate, că suntem îndrituiţi să ne răzbunăm, în loc să ne asumăm responsabilitatea răului celor dinaintea noastră şi să vrem mai degrabă a îndrepta răul deja făcut. Sincer, mă îndoiesc că poporul evreu (că din Vechiul Testament e concepţia “ochi pt ochi, dinte pt dinte”, deşi acolo e particularizată, privind răul făcut unui copil nenăscut după ce un bărbat a lovit femeia gravidă) gândea aşa. Un popor cu genul ăsta de mentalitate nu cred că ar fi avut curajul şi tăria să fugă de egipteni în deşert, ci mai degrabă s-ar fi temut de răzbunarea acestora şi şi-ar fi văzut de sclavie.

Deci ideea de răzbunare se bazează pe ideea că omul ar fi cumva îndreptăţit să o aibă. Ceea ce eu cred că e fals. Nimeni de pe pământul ăsta nu se poate numi îndreptăţit să aibă ceva. Corpul ni-l face mama noastră, în burtă. Hainele, educaţia, valorile ni le dau părinţii, societatea, prietenii. Modul în care le folosim este puternic influenţat de aceeaşi factori. Singurul lucru pe care putem spune că este al nostru şi că nu ni-l poate lua nimeni, este sufletul, împreună cu voinţa. Pe care şi pe alea, le avem de undeva. Deci nu prea poate spune nimeni că merită x, atâta timp cât pentru a merita, este necesară o contribuţie cel puţin egală, dacă nu mai mare, la creearea situaţiei respective(cel puţin în accepţiunea curentă a termenului). Efortul pe care l-a depus Maria pentru a intra la medicină este datorită unui cumul uriaş de factori, aparent fără nici o legătură între ei, care printr-o coincidenţă s-au adunat şi au format resursele financiare şi mintale ale Mariei, împreună cu situaţia în care într-adevăr, îşi permite să se gândească la educaţie, şi nu la pâinea de mâine. Pe plan cosmic, contribuţia unui individ faţă de lume e aproape insignifiantă faţă de contribuţia societăţii faţă de el. Mai ales în contextul în care tehnologia se dezvoltă nu numai pentru cei în viaţă, ci şi pentru cei ce au să vină.

Şi dacă omul nu merită sau nu este în stare să merite ceva material, cum ar putea merita ceva spiritual? Ce l-ar îndreptăţi? Poftele şi păcatele cotidiene sigur nu. Şi totuşi, uite că deşi nu merită, omul primeşte. Cum? Dumnezeu e bun şi are har atât pentru cei buni, cât şi pentru cei răi. Şi de-asta eu cred că el nu răzbună. El “răs-bună”. Îmbunează. Repară. Îndreaptă. Dar pentru a vedea asta, omul ar trebui întâi să vadă şi să audă. Altfel, se va considera în continuare neîndreptăţit. Cam de-asta am de gând să renunţ la gânduri de răzbunare şi să îmi schimb perspectiva asupra conceptului. Este o ficţiune umană prin care omul singur îşi asumă ceva ce nu are şi nu va avea, cel puţin nu în lumea asta, anume Dreptatea. Faptul că face distincţia între bine şi rău nu înseamnă neaparat că a înţeles ce este Dreptatea. Şi dacă aş crede că merit dreptate, probabil n-aş face decât să mă mint.

Exerciţiu de simţ

Se întâmplă să fie o duminică frumoasă de primăvară. S-a întâmplat să fiu într-o sală plină cu oameni de toate vârstele. Se întâmpla să-i ascult. Şi fără să am ceva în minte, am început să-mi plimb degetele de la mâna dreaptă pe textila artificială care acoperea scaunul din faţa mea. Mi-am dat seama, după vreo câteva secunde, că nu am mai simţit de mult. A simţi, aici, cu sensul de a percepe, de a folosi simţurile percepţiei, alea 5 – vizual, auditiv, gustativ, tactil şi olfactiv.

Ce vreau să zic este că nu am mai stat de mult să încerc o senzaţie. Să o descopăr, să văd cum este, să văd ce stare îmi dă, să văd cum mă schimbă, să ascult ce-mi grăieşte obiectul. Şi tocmai asta mi se întâmplase în dimineaţa asta. Ţesătura aia artificială de pe scaunul albastru, pusă pe un burete, probabil galben, cu plastic negru pe spate îmi grăia, în limbaj tactil. Ascultam cu vârfurile degetelor cum structura fibroasă îmi transmite o imagine, o stare, prin acea senzaţie pură, necenzurată de minte, de interpretare. Ascultam şi încercam o stare pe care nici o altă ţesătură, de pe nici un alt scaun nu mi-ar fi putut-o conferi. Simţul meu tactil era în final treaz, şi se bucura de plăcerea pe care mi-o oferea, se bucura în mine să fie folositor şi culmea, simţeam cum creşte în mine “the awareness” a mediului înconjurător. Nu ştiu cum să-i zic în română.. Conştienţa asupra mediului? ceva pe-acolo.

Apoi mintea a mers mai departe. Primind starea aceea, şi-a amintit de alte asemenea evenimente pe care nu le-am băgat în seamă. Experienţe pe care nu le-am încercat, nu le-am lăsat să dospeacă în mine. Începusem să mă gândesc la cât de mult pot să grăiască stările astea. Până la urmă, e foarte greu să descrii o stare folosind noţiuni pătrate, matematice, care să creeze o structură. Eu cel puţin, nu pot descrie o stare în acelaşi mod în care analizez o noţiune sau în care descompun o problemă de matematică. Are x caracteristici, x1 constă în asta, x2 în asta şi interacţionează cu x1 aşa iar x3 în asta şi interacţionează cu x1 aşa şi cu x2 aşa. În concluzie, x este ceva şi este compusă din x1 şi x2 şi x3. Nu cred că o stare ar trebui privită în felul ăsta. Deoarece toată şmecheria la o stare este cum te simţi. Cum anume te face să te simţi. Şi cea mai faină chestie este să laşi starea să te umple. Precum ai turna o cupă cu balsam într-o ceaşcă murdară, şi plimbându-ţi degetele prin interiorul ceştii, simţi cum se curăţă. Aşa sunt şi stările pentru suflet. Stările frumoase, cel puţin. Imaginează-ţi cum ar fi ceaşca dacă ai turna în ea acid sulfuric şi ţi-ai plimba degetele prin acid sulfuric.

Da, şi aşa mă gândeam că stările de genul celei pe care o trăisem sunt de mii de ori mai expresive decât orice relatare mecanicistă şi raţională despre un obiect. Asta e o chestie pe care merită să o învăţ. Eu am problema asta – analizez şi defragmentez în prostie. Cu comunicarea e mai greu. Fiindcă nu tot omul este obişnuit să privească noţiunile ca şi mine. Însă dacă unei persoane îi descrii o stare, sunt mult mai multe şanse să empatizeze cu starea, decât să vrea să înţeleagă în ce constă, care-i geneza ei, ce este şi alte tehnicalităţi de genul. Dacă m-aş apuca să-mi privesc dragostea ca pe un şobolan de laborator, şi aş tot pune-o prin labirinturi şi aş încerca să văd cum reacţionează la stimuli, apăi când Dumnezeu mai iubesc, când mai îndrăgesc? Aş irosi-o. Aş închide-o. Încetul cu încetul, aş sugruma-o. Dar, dacă aş lăsa dragostea să circule prin mine, ca şi cum m-ar izbi lumina şi ar trece prin mine ca printr-o prismă, atunci ar fi cu totul altceva. Atunci aş simţi starea pe care-o mi-o dă, atunci m-aş simţi inundat de lumină, într-un mod plăcut, m-aş simţi ca şi cum m-aş scufunda într-un lichid dens, care nu mă îneacă, care nu e greu deasupra capului meu, prin care pot înota fără efort, şi în care pot deschide ochii fără să mă doară. De parcă apa ar avea toate proprietăţile aerului, şi aş zbura prin ea. Aşa ceva nu poţi descrie dacă începi să studiezi ce anume din corpul uman îţi permite să “simţi” (cu sens somatic) această stare. Ar puşca naibii toată frumuseţea sentimentului. Şi culmea, numai dacă aş simţi-o, aş fi în stare(mişto joc de cuvinte în română) să o pot descrie. Nu dacă aş defragmenta-o, nici dacă aş “înţelege-o”. Ci doar dacă aş lăsa-o să dea pe-afară din mine. Sunt sigur că atunci cei de lângă mine ar pricepe, poate chiar ar percepe dragostea pe care o am în mine.

M-am luat de la simţuri. Îmi plimbam degetele pe scaun, pe spătar, mai precis. De la un punct, vârfurile degetelor mi-au amorţit. Era o senzaţie foarte plăcută. Simţeam de parcă aş fi avut degete de marmură, şi pe măsură ce le plimbam peste cuvertură, mi le şlefuiam. Mai să nu cred că ieşea praf din ele. Aşa că am continuat să fac asta pentru încă vreo câteva secunde, timp în care, mi-am amintit de o groază de alte gesturi mititele care trecuseră neobservate de mine. De exemplu: am păşit în noroi cu papucul. Noroiul mi-a înconjurat talpa de cauciuc a papucului, s-a aşezat pe marginile ei, apoi, ca un organism efemer, s-a uscat, s-a ofilit, şi-a pierdut umiditatea, şi a devenit mai alb. Eu l-am considerat instinctiv murdărie, dar cred că ar fi fost o senzaţie faină dacă aş fi păşit cu piciorul gol în el. Aş fi simţit textura pământului ud. Aş fi simţit asfaltul de dedesubt, şi ar fi părut precum un strat moale pentru piciorul meu. Având papucul, mi-am cenzurat această plăcere, de dragul civilizaţiei. Şi aşa, în loc să am o talpă care să grăiască cu pământul, am o talpă plăpândă, crescută-n puf, care icneşte ca o fată fiţoasă când calcă într-o pietricică. O talpă naivă şi ignorantă, aş spune. Habar n-are ce-i aia atingerea ierbii molatice, udă de rouă. Odată la câteva zile săraca, mai face contact cu apa. Şi câteva secunde pe zi, până se-mbracă cu vreo şosetă, atinge covorul. Mă gândesc că e o soartă tristă să nu mai simţi pământul sub tălpi, sau să nu te mai gândeşti cum este să mergi desculţ. Ţi-i aproape ruşine să o faci acum, în era noastră, pe stradă. Cred că e aceeaşi ruşine pe care au avut-o Adam şi Eva după ce au mâncat din măr. Păcat. Na, ăsta e doar un exemplu, dar sunt sigur că nu trece minut în care să ratez câte-o sclipire de miracol din cauză că nu ştiu să-mi folosesc simţurile. Să ratez un peisaj fain pt că privesc în gol. Să ratez un miros îmbietor pentru că nu mă interesează. Să ratez o atingere pe că am mâinile în buzunar. De folosirea buzelor pt atingeri nici nu mai zic. Abia îmi pot imagina pe cineva sărutând o floare, de exemplu. Să ratez un sunet grăitor de pasăre, o voce caldă a unui om, un foşnet de frunză pt că am căştile în urechi sau pentru că vreau să scap de zgomotul oraşului. Să ratez un gust, să uit să-l savurez pentru că vreau să mănânc, nu să mă bucur de mâncare, de darul pe care l-am primit de la Dumnezeu.

Cred că aşa fac şi cu viaţa. La fel cum uit să simt, probabil că uit să şi trăiesc. Avea un artist o melodie faină în care spune – “prin gară trecem ca prin timp, fără să ne mai gândim…” (Emeric Imre – Gara)

Reţinere eşuată

Nope, nu mai pot ţine în mine. nu mai vreau să mă reţin. Vreau să scriu cât mai bine, şi eventual cât mai repede starea prin care trec fix, dar fix în acest moment care a trecut. Se pare că a persistat şi în momentul ăsta. Şi în momentul ăsta. Se pare că este cât de cât stabilă, dar asta nu înseamnă că nu vreau în continuare să scriu mai repede despre ea. Cititorule, scuză-mi eventualele greşeli de ortografie şi punctuaţie. Nu voi corecta şi nici nu voi revedea ce tocmai am scris respectiv ce tocmai voi scrie.

Câteva elemente cricumstanţiale. Mă aflu într-o sală monotonă şi plină de monotonie. Are 1, 2, 3, 4, 5 ferestre, toate îmi sunt în faţă şi prin toate pot să privesc Iaşul. E o sală de lectură din centrul oraşului, plină de oameni mai mult sau mai puţini preocupaţi cu lectura pe cât sunt de preocupaţi să îşi rezolve planurile pe ziua de azi, să înveţe pt cine ştie ce examen apropriat sau îndepărtat, să se uite după gagici studioase, să pândească pe cei care stau cu nasul în cărţi, să scrie mesaje pe telefon sau laptop să facă cine ştie ce alte chestii din băncuţa lor semiseparată de restul lumii, de restul sălii şi de restul universului.

Şi eu eram unul dintre ei, şi încă sunt unul dintre ei, şi voi redeveni unul dintre ei, sau poate că nu. Numai Dumnezeu ştie, din poziţia lui eternă şi atemporală. Şi cum stăteam în băncuţa mea, mai înspre fundul sălii, ascultând melodii care să mă distragă de la foşnăitul foilor din sală şi de la privirele preocupate care se perindă pe pereţii gălbejiţi de atâta intelectualitate şi pe cărţile cu uniunea europeană din rafturile dintre ferestere, cum stăteam eu şi scriam sau citeam, căci la un moment dat le-am făcut pe amândouă, la un alt moment dat, m-am hotărât să fac altceva, m-am hotărât să nu mai citesc din dreptul civil încâlcit pe care n-aveam chef să-l descâlcesc şi m-am hotărât să amân scrierea referatului la criminologie, mulţumit de numărul infim de pagini deja acumulate pline de cuvinte şi de analize şi sinteze, unele preluate din cărţi, altele personale. Deşi subiectul este super interesant, ceva din mine a zbierat că nu mai are chef, şi am ales să-l ascult pe acel cineva.

Dar trebuia să fac ceva. Ora era mai puţin de 12:07, deoarece atâta este ora acum, şi evenimentul îmi este anterior scrierii acestor cuvinte. Şi dată fiind situţia, mă trăzneşte să citesc altceva. Ce contează ce citeşti? ar putea spune unii, şi îmi spun şi eu uneori. cum adică ce contează? unele cărţi sunt făcute pentru seri ploiase, altele sunt făcute pentru dimineţi însorite, unele sunt scrise pentru oameni care au trecut printr-o depresie, altele sunt scrise de nebuni care vor să-şi exteriorizeze nebunia şi te înnebunesc şi pe tine, dacă nu eşti atent (mai ales cele de filosofie, de-asta nu îmi mai place să citesc filosofia. Când stai prea mult cu gândurile tale, o iei oleacă şui pe dealuri, fie ele şi dealuri intelectuale, oricât de geniu neînţeles ai fi, ipocritule). Aşa că evident contează ce citeşti! eu nu mai vream să citesc ce citeam anterior – teoria generală a obligaţiilor, tratat de criminologie, noul cod civil, wikipedia.

Aşa că m-am uitat peste lista de lectură din telefon, şi mi-am luat o carte – dacă tot sunt la bibliotecă, what the hell, might as well get a book – pe care tot vream să o citesc. Între timp, gândul îmi zbura la cărţile deja începute, şi se făcea că n-are chef. ţapă, încerca să mă ispitească nenorocitul, căci ştia că avem amândoi chef de cartea asta, even if habar n-aveam cum o să fie.(de fapt, aveam o idee despre cum o să fie, dar nu mă aşteptam la un efect instant şi atât de pronunţat)

well, nu sunt foarte sincer în ceea ce-am spus. Mi-am luat cartea înainte de evenimentul anterior orei 12:11, a fost primul lucru pe care l-am făcut când am intrat în bibliotecă. Nici măcar nu mi-am încărcat telefonul, nici măcar nu mi-am scos laptopul, nici măcar nu m-am aranjat la masă, ci am luat biletul, am scris titlul, şi dus a fost în subsolurile bibliotecii de unde provin cărţile prin ştie ce pitic care le găseşte conform unui cifru pus pe internet(numit cotă. a mea are cota II-387.595) (curu tău azi şi mâine, închide uşa de la baie după tine că intră frigul în sală – stau lângă baie, un nemernic a lăsat uşa deschisă – revenind) Şi în aceste condiţii, cartea stătea în faţa mea, în dreapta laptopului, sub o carte de drept penal, privindu-mă, aşteptându-mă, vrând să fie deschisă, vrând să fie citită, vrând să mă schimbe. pot să pun pariu că ştia că voi trece instanteneu la scris după ce voi fi citit câteva pagini (20, mai precis)

Cartea contează. mai mult decât mine, poate, fiindcă eu sunt un doar un eveniment trecător al acestui univers, care pare că îi strică mersurile, în anumite momente, sau dimpotrivă, care pare că aranjează unele mersuri. Motiv pentru care este de o neaparată necesitate să menţionez cartea pe care tocmai am pus mâna, este că sunt sigur că nu sunt singurul care are nevoie să treacă prin ea, sunt sigur că ea mai este şi pentru alţi anumiţi cititori, îi am în minteş şi au şi nume, sunt sigur că şi voi trebuie să o citiţi, fie acum, fie mai târziu, fie în trecut fie altădată, you have to!

Cartea este scrisă de o fată foarte frumoasă pe care o cheamă Simona Popescu. Se numeşte Exuvii. Pentru cei ce nu cunosc cuvântul, îi provoc să-l caute în dicţionar. E la îndemâna oricui citeşte chestia asta, care e pe net. Leneşilor. Căutaţi cuvântul, să nu vă prind că citiţi cartea fără să vă interesaţi de semnificaţia titlului, măcar la un nivel superficial, şi anume ce puşca mea înseamnă în dicţionar.

Şi cartea asta, sau mai degrabă fata asta, m-a făcut să am o explozie nedeterminată şi neterminabilă şi nedeterminabilă de lipsă de reţinere! nu vreau să mă reţin în a scrie ce tocmai scriu. nu vreau să reţin nimic din explozia asta de entuziasm, de bucurie, de disimulare deoarece persoanele de lângă mine habar n-au că eu sunt acum ca un bruce willis cu spatele la explozie, cool, calm, dar gata să o ia la fugă spre maşină şi să o conducă printr-un incendiu, pentru a sări mai apoi într-un avion cu reacţie şi a bombarda o bază teroristă din timbuktu. Şi nici nu cred că ar trebui să aibă habar. Dacă ar avea, poate ar deveni persoane mai bune, mai curate, mai sincere, mai puternice, mai adevărate, mai puţin umbrite de propriile lor preocupaţii. Şi Doamne-fereşte, am rămâne fără civilaxaţie şi fără capitalism dacă mai mulţi oameni ar prefera adevărul. Aşa că mai bine este, din punct de vedere lumesc, pentru ei să rămână închişi, ca fraierii, ca boii, ca oile fără stăpân, în propriile lor cochilii.

Eram sarcastic. Evident că nu-i bine. Evident că mă doare. Evident că aş vrea să îmi vadă măcar 2 persoane din sală licărirea, evident că şi eu la rândul meu sunt pe jumătate, dacă nu pe mai mult decât jumătate închis în propria mea cochilie pe care mă chinui chiar acum să o sparg cu gânduri pline de dorinţa de evadare din claustrofobia personalităţii mele, din pseudo-maturizarea responsabilă a studentului care îşi scrie un referat. Evident că aş vrea ca oamenii din sala asta să fie bucuroşi, să aibă măcar umbra unui zâmbet, să nu fie atât de “focusaţi” – pentru cei ce nu ştiu, acest cuvânt nu există în limba română (deocamdată) – pe ei înşişi, pe problemele lor. Mi-i ciudă că îmi amintesc atât de mult de mine însumi din prezent trecut şi mi-i ciudă că probabil în viitor îmi vor aminti în continuare de mine însumi.

Cine are urechi de auzit să audă. Starea s-a domolit. Dar nu a trecut. Simt că aş fi gata să rescriu ce tocmai am scris, simt că dacă ar fi nevoie, aş arunca cu laptopul în cap cuiva care ar încerca să lovească pe altcineva în această incintă care aparţine patrimoniului cultural al municipiului Iaşi, condus de către iluştrii membri ai Consiliului local în frunte cu un primar demn de funcţia sa.

Cu dragoste, un reţinut care a eşuat să se reţină. Care tocmai a devenit de nereţinut.

PS: ce vrăjeală pe mine, nu mă pot abţine să nu-mi corectez greşelile de ortografie şi punctuaţie. Asta mi-s.

PPS: gata, au fost corectate.

Cera's Goodies

 Love. Eat. Live

ormuz.

Writing is Seduction - Stephen King

Apoteoza!

Castigat ridendo mores.

Viva La Vida

doine și pamflete